Ce sunt traumele din copilărie şi cum pot fi acestea vindecate?

Când vine vorba despre traumele din copilărie, specialiştii le descriu ca fiind rezultantele psihologice ale unor stresori, care acţionează fie brusc, fie în mod repetat, lăsându-l pe copil neajutorat pentru un anumit timp. Mecanismele sale de apărare împotriva pericolului devin de asemenea, ineficiente.

Cele mai comune cauze ale traumelor din copilărie

Majoritatea dintre noi ne putem imagina câteva dintre evenimentele de natură să afecteze funcţionarea oricărui copil. Cele mai comune ar fi: neglijarea nevoilor primare ale copilului, contactul sexual cu copilul, violenţă fizică şi altele. Pentru a vindeca traumele din copilărie este necesar să fie identificată în primul rând, cauza lor.

În urma experimentării unor astfel de evenimente traumatice, în perioada cea mai critică – perioada copilăriei, funcţionarea micuţului va fi tulburată la nivel cognitiv şi la nivelul ataşamentului, afectând relaţiile sale interpersonale pe termen lung.

Ajunşi la maturitate, aceşti copii cu istoric de traume vor fi în pericolul de a dezvolta distorsiuni cognitive. Cel mai dramatic risc fiind de a dezvolta tulburări psihiatrice.

Chiar dacă vor fi capabili să funcţioneze autonom, funcţionarea adultului va fi bruiată de sentimente de inferioritate, eficienţă scăzută în viaţa de zi cu zi şi dificultăţi de adaptare la mediu, fără a se limita neapărat doar la aceste simptome.

Cum pot fi depăşite traumele din copilărie

Printre cele mai eficiente şcoli de psihoterapie utile în a restabili echilibrul de care orice individ are atâta nevoie pentru o funcţionare armonioasă, se află terapia cognitiv-comportamentală. Studiile subliniază că, spre deosebire de psihoterapia de suport, terapia cognitiv-comportamentală reuşeşte să reducă semnificativ simptome precum: anxietatea, ostilitatea sau depresia, pentru a enumera doar câteva dintre beneficii.

În paralel cu diminuarea simptomatologiei de origine traumatică, psihoterapia cognitiv – comportamentală oferă un sprijin solid pacientului pentru ca acesta să poată căpăta abilitaţi care să îi permită construirea unor mecanisme eficiente de depăşirea a dificultăţilor.
Desigur, această abilitate se construieşte în etape, nu este instantanee, şi subliniază importanţa oferirii unui mediu securizant din punct de vedere emoţional pacientului.
Pe acest fundament, pacientul poate exersa diferite strategii, într-un mediu sigur, unde eşecul sau stângăciile inerente sunt apreciate de către terapeut. Terapeut care va stimula aceste încercări fără a judeca aşa cum se întâmplă în mediul social.

În urma acestui travaliu asistat constând în eroare-reuşită, treptat, pacientul poate ajunge la mecanisme autonome de funcţionare.

Pacienţii au nevoie de astfel de mecanisme reglatoare şi pentru procesarea în profunzime a traumei din copilărie. Terapeuţii ştiu ca pacienţii au nevoie de un fundament constând în reglarea emoţiilor şi toleranţei la frustrare, fără de care, retrăirea traumei în încercarea de a o înţelege, nu va aduce avantaje.

Din contră, grăbirea procesului se poate concretiza în renunţarea pacientului la procesul vindecării şi uneori la acte autodistructive.

Esenţială în acest proces de învăţare şi vindecare, variabil ca durată în funcţie de pacient, este durabilitatea alianţei pe care terapeutul o leagă cu pacientul.

Pentru a dobândi încrederea pacientului, terapeutul trebuie să fie empatic – să aibă capacitatea de a se pune în situaţia interlocutorului şi să dea dovadă de maturitate emoţională păstrând o stare se spirit constantă, în ciuda fluctuaţiilor de comportament ale pacienţilor.

Securitatea internă a psihoterapeutului va susţine un cadru constant al întâlnirilor şi va fi benefică chiar şi în situaţiile în care procesul terapeutic pare că nu produce niciun efect.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here