65 de ani de la revolta studenților din Timișoara din ‘56

Atunci când aşteptările oamenilor sunt mereu înşelate, când societatea, debusolată, renunţă să mai protesteze, singura speranţă de schimbare o pot aduce tinerii. A devenit deja un clişeu că „tinerii pot schimba lumea”. Şi totuşi, în momentele importante ale istoriei, greul a căzut pe spatele lor. Şi de multe ori au plătit cu viaţa faptul că aveau idealuri, că şi-au dorit o lume mai bună. Aşa s-a întâmplat în ’89, la Timişoara, când tinerii au plătit scump libertatea noastră, a tuturor. Atunci când nimeni nu mai avea vreo speranţă, au reuşit să schimbe un regim. Nu trebuie însă să-i uităm nici pe studenţii timişoreni care au încercat să se opună aceluiaşi regim comunist, dictatorial, cu mult timp înainte.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, România, ca şi celelalte ţări din centrul şi estul Europei, au fost lăsate pradă Uniunii Sovietice, care a instalat la putere regimul de tip comunisto-bolşevic. În foarte scurt timp au fost distruse instituţiile democratice ale statului, au fost arestaţi şi decimaţi reprezentanţii vieţii politice. O schimbare în politica U.R.S.S. are loc după moartea lui Stalin, în 1953. Pe acest fond, în statele satelit ale Moscovei se formează tot mai mult curente reformiste şi apar primele mişcări anticomuniste. Toată lumea aştepta ajutor din Occident. Nu se ştia însă că graniţele stabilite la Ialta nu erau provizorii. Nu se ştia nici că aparenta destindere promovată de URSS era numai la nivel declarativ.

În perioada 23-26 octombrie 1956, studenţimea din România urmărea evoluţia Revoluţiei din Ungaria. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Timișoara a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. În 27 octombrie, după ce studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, apar primele condamnări ale regimului comunist exprimate public şi se lansează ideea organizării unei mari adunări studenţeşti pentru clarificarea situaţiei din Ungaria, a motivelor declanşării revoluţiei, motive ce se regăseau şi în societatea românească. A doua zi, într-o duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. În 28-29 octombrie, se constituie grupul de iniţiativă care să dea semnalul luptei anticomuniste, format din studenţi din anii terminali ai Facultăţii de Mecanică de la Institutul Politehnic din Timişoara (Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Teodor Stanca, Frederich Barth, Ladislau Nagy, Valentin Rusu, Heinrich Drobny). Acesta stabileşte ca în debutul acţiunilor, în 30 octombrie, ora 14:00, să se organizeze, la Facultatea de Mecanică, o mare adunare cu studenţii din întreg centrul universitar Timişoara, la care să fie invitaţi rectorii şi reprezentanţi ai puterii centrale, prezenţi la Timişoara. Studenţii de la Construcţii şi Electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară.

În data de 30 octombrie, la ora 14:00, în amfiteatrul Facultăţii de Mecanică încep să vină studenţi din toate colţurile Timişoarei. În scurt timp, sala a devenit neîncăpătoare pentru cei circa 2.000 de participanţi, astfel încât adunarea se mută la cantina studenţească. În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20:00 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor.

La ora 21:00, poliţia, securitatea şi armata au pătruns în cantină, au arestat un număr de 8 studenţi (grupul de iniţiativă) care au fost duşi la Securitate şi ulterior condamnaţi. Restul au fost duşi într-o tabără militară la Becicherecu Mic. În 31 octombrie are loc o demonstraţie de stradă în sprijinul celor arestaţi. Coloana formată din circa 1.000 de demonstranţi a fost înconjurată de trupe de intervenţie, studenţii fiind îmbarcaţi în camioane şi duşi tot la Becicherecu Mic; tot atunci au avut loc altercaţii şi între studentele din căminul de fete şi soldaţi, mai ales când coloana de demonstranţi a ajuns în dreptul lor. În perioada 1-4 noiembrie a avut loc o adevărată vânătoare de studenţi, peste 3.000 fiind transportaţi la Becicherecu Mic, unde au fost interogaţi şi puşi să semneze o declaraţie prin care se desolidarizează de organizatorii demonstraţiilor, o condiţie obligatorie pentru continuarea studiilor. Studenţii arestaţi au fost anchetaţi şi trimişi în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956, în două loturi, primul de 8 persoane, iar al doilea de 23 de studenţi, pedepsele fiind între 6 luni şi 8 ani. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi.

Din păcate cei mai mulţi dintre studenţii de atunci nu mai sunt în viaţă, să ne povestească întregul curs al avenimentelor. Am avut însă prilejul de a discuta, cu mulţi ani în urmă, cu câţiva dintre ei.

Caius Muţiu, unul dintre principalii organizatori, care a şi suferit cea mai lungă perioadă de detenţie (8 ani) a rememorat câteva amintiri: „La ora la care noi ne organizam, în Ungaria încă nu interveniseră trupele ruseşti. Ne gândeam că dacă acolo nu au intervenit, va fi la fel şi la noi. Eu ştiam că dacă nu se aplică principiul dominoului, voi fi arestat, mai ales că nici nu aveam origine socială sănătoasă (în familia mea foarte mulţi au fost arestaţi). Dar eu am fost sportiv de performanţă, nu mă speria puşcăria, chiar dacă nu mă aşteptam la o perioadă aşa de lungă. Credeam că voi primi 3-4 ani. Dar nu am regretat niciodată ceea ce am făcut şi a doua oară aş face la fel”.

Teodor Stanca este un alt organizator din grupul celor 8 care au fost primii condamnaţi, executând 6 ani de închisoare. A fost chiar cel care a redactat memoriul cu revendicările studenţilor şi a fost primul care a luat cuvântul la adunarea din 30 octombrie 1956. „La adunarea din 30 octombrie cineva trebuia să spargă gheaţa. Eu am vorbit primul. Au luat apoi cuvântul ceilalţi din grupul de iniţiativă, apoi tot mai mulţi, zeci şi zeci de studenţi. Unii voiau să iasă deja în stradă, dar era seară. Am stabilit că demonstraţiile vor avea loc a doua zi, pe lumină. Au intrat însă peste noi poliţia, securitatea, armata şi ne-au arestat”, a povestit acesta.

Ioan Holender, fostul director al Operei din Viena, cu cel mai lung mandat, este una dintre cele mai apreciate personalități culturale ale ultimelor decenii, unul dintre românii despre care se vorbește în toată lumea. Ioan Holender trăiește la Viena, însă nu a plecat de bunăvoie din România. L-a obligat la exil un gest curajos, făcut pe vremea studenției la Institutul Politehnic Timișoara, un discurs împotriva regimului, în ședința tensionată din anul 1956. „Când s-a deschis această supapă și a ieșit ceea ce era sub presiune… Nu puteam să mă abțin – negândit și nepregătit – să nu le spun și eu pe ale mele. Eu cred că mai mult instinctiv decât gândit. Că, dacă aș fi gândit-o, n-aș fi spus-o! Urmările au fost drastice: am fost un om ratat, am știut că sunt un om ratat, am devenit un om nesigur, în tot ce fac, în tot ce încerc… Fricos… Frica față de putere, față de ceea ce s-ar putea întâmpla, mi-a rămas până în ziua de astăzi. Aceste lucruri nu trec fără urmări. Aceste răni se închid, dar cicatricea rămâne. Da, știu, director de operă celebru, legendă, toate astea. Altfel, aș fi ajuns inginer la Bicaz… un loc favorit al tuturor. Inginer am vrut să devin! Eu nu regret acum, ca să fiu sincer și serios. (…) Actul meu revoluționar sau prerevoluționar a avut urmări bune și proaste”, spune Ioan Holender.

Aurel Baghiu, care în 1956 era student în anul V al Facultății de Mecanică, a reconstituit, într-un interviu acordat mult mai târziu, după Revoluția din 1989, atmosfera din cantina studențească: „Despre situația din Ungaria ne-au vorbit ca despre o clică de huligani și răufăcători care au spart vitrine cu scopul de a jefui, minciună repetată și în „Scânteia” din acele zile, precizându-le celor de față că noi nu suntem idioți. Am început să demolez toate argumentele lor, inclusiv cel cu menținerea unui atât de mare efectiv militar sovietic din cauza „pericolului creat de Tito”, crezând, probabil, că noi nu suntem la curent cu evenimentele politice. Adică cu faptul că „trădătorul, spionul și criminalul Tito din 1954” în 1956 era cel mai bun prieten al poporului român. În acel moment sala a început să fiarbă, studenții strigând aproape la unison: „Afară cu rușii din țară!”, „Ne-am săturat de robie”, „Vrem libertate”, „Jos mâinile de pe Ungaria!” etc. Iar când Petre Lupu a încercat să ne vorbească, studenții, mânioși, l-au apostrofat: „Termină cu minciunile!”, „Tu câți bani iei pe luna, mă?”, „Tu ai văzut vreun muncitor?!”, „Tu știi ce-i aia un muncitor ?!” etc. Se agitau pumni, se fluiera, se strigau cuvinte grele, așa încât, oarecum speriat, am fost nevoit să mă urc pe un scaun, încercând să-i liniștesc, arătându-i cu degetul: „I-ați auzit? Este adevărata voce a poporului”. Ceea ce l-a determinat și pe studentul Iulian Stanciu din anul V de la Chimie să strige puternic: „Cum să simtă ei pulsul poporului când poporul este încătușat?!”. Doamne, câte nu s-au spus acolo! O adevărată radiografie a stării națiunii! Cu un curaj nebun! Dar cu multă competență. Da, da, competență, cu toate că profesorii noștri credeau că suntem străini de problemele mari ale țării și deci ușor de manipulat. Dar n-a fost așa. S-a vorbit și despre Canalul de exterminare Dunăre-Marea Neagră, despre comerțul nostru deficitar cu rușii, despre mizeria țăranilor și a muncitorilor, despre consilierii sovietici și chiar de K.G.B. Reprezentanții securității, cred, s-au luat de păr ascultându-ne. Căci cei ai partidului și guvernului, ai Institutului au înmărmurit, pur și simplu, promițând totuși că până în 2 noiembrie ne vor comunica concluziile autorităților locale privind revendicările noastre”.

A fost o pagină de istorie pe care nu o putem trece cu vederea. Viaţa ulterioară a tuturor participanţilor s-a raportat la evenimentele din 1956, care i-au marcat. Și poate că episodul din 1956 a fost determinat de acel spirit de libertate al Timișoarei, același spirit care a făcut ca și peste ani, în 1989, timișorenii să se ridice din nou la luptă împotriva sistemului opresiv. De această dată cu mai mult succes.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here